Nascut la 30 octombrie 1858 în Plăineşti, fost judeţ Râmnicu-Sărat, azi Dumbrăveni, Judeţul Vrancea – mort 30 iun 1922 la Agapia, judeţul Neamţ. Poet, prozator, dramaturg, publicist, om politic şi diplomat. Fiul lui Lascăr Zamfirescu, om cu studii el însuşi, cunoscător a patru limbi străine, şi al Sultanei Mincu, sora viitorului mare arhitect Ion Mincu, Duiliu fiind cel mai mare din cei şapte copiii ai familiei. Casa construită pe bulevardul Bucureşti nr. 24 din Focşani ( azi demolată ) era vecină cu a lui D. Simionescu-Râmniceanu (alias Tănase Scatiu ). Între 1865 şi 1873 urmează cursurile şcolii elementare şi gimnaziului la Focşani, apoi, între 1873 şi 1876, la liceul “ Matei Basarab” din Bucureşti. Între 1877 şi 1880 e student la Facultatea de Drept şi, ca auditor, la Facultatea de Litere şi Filozofie. Funcţionează ca supleant de ocol la Hârşova (1880), apoi ca procuror la Târgovişte şi avocat în Baroul Focşani (1881). În 1882 se stabileşte la Bucureşti, ca redactor la România Liberă (pseud. Don Padil).
În urma unui concurs pe care l-a trecut în 1885, după câţiva ani de stagiu în Ministerul de Externe este din mai 1888, secretar de legaţie la Roma, unde rămâne până în 1906, cu o întrerupere, între 1892 şi 1894, când este detaşat la Atena şi, respectiv, la Bruxelles. În Italia se căsătoreşte cu Henrietta Allievi. În 1906 devine secretar general la Ministerul Afacerilor Străine, iar în 1909 este ales membru al Academiei şi reprezentant al României în Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galaţi. În această perioadă a venit des la Focşani şi Faraoanele (comuna Vârteşcoiu), unde avea un conac. În 1906 îi moare soţia, cu care a avut trei copii – o fată şi doi băieţi.
În 1918 intră în politică în Liga Poporului a generalului Al. Averescu. În acelaşi an este ales la Iaşi, vicepreşedinte al Academiei Române, iar în 1920 – senator de Vrancea (8596 de voturi din 12.650 votanţi). A fost ministru de externe în guvernul Averescu în 1920, pe care l-a părăsit pentru preşedinţia Camerei Deputaţilor.
Moare la Agapia în 1922, fiind înmormântat în Cimitirul Sudic din Focşani, alături de tatăl şi fiul său Lascăr, decedat în 1921 într-un duel.
Duiliu Zamfirescu îşi publică primele versuri în publicaţiile Ghimpele şi Războiul, dar adevăratul debut are loc în 1880, cu un poem, în Literatorul condus de Al. Macedonski, cu care va rupe relaţiile după numai doi ani. Publică primul volum Fără titlu (1883), iar în 1884, când începe colaborarea la Convorbiri Literare, publică romanul În faţa vieţii.
În perioada 1893-1900 apar volumele de versuri Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), Poezii nouă (1899) şi prozele Novele (1888), Novele romane (1895), precum şi cele mai bune cărţi din Ciclul Comăneştenilor: Viaţa la ţară (1898), Tănase Scatiu (1907), În război (1902), publicate între anii 1895 – 1897 în Convorbiri literare. Scrierile Îndreptări şi Anna, publicate după 1900, au o contribuţie epică, iar ultimul roman, Lydda apărut în 1911, se apropie de eseistică.
Construindu-şi o estetică literară proprie, cu puncte de plecare în clasicismul maiorescian şi încheiată cu accente nu numai antipoporaniste, ci şi antimaioresciene, cristalizată în discursul de recepţie la primirea în Academie ( Poporanismul în literatură ), scriitorul cultivă şi teatrul de idei ( Poezia depărtării ) sau comedia ( O amică, Voichiţa ).
